Acum mai bine de 200 de ani ispravile unui pasa rebel zguduiau provinciile balcanice ale Imperiului Otoman. Ecouri ale acelor vremuri s-au pastrat pana in zilele noastre sub forma unei expresii care ne trimite cu gandul la o perioada istorica indepartata si anacronica. Putin se cunoaste in prezent despre personajul istoric Pazvante. Viata si ispravile sale au fost insa strans legate de suferintele romanilor de pe malurile Dunarii, iar sfarsitul sau a fost pe masura vietii sale…

Viata si ispravile celui care a dat limbii romane una dintre cele mai vechi expresii, des uzitata si in prezent, sunt atipice pentru majoritatea pasalelor care au servit de generatii intregi interesele Inaltei Porti. De fapt, indrazneala de neconceput pentru un supus al sultanului din acele timpuri l-a dus pe pasa Pazvante direct in cartile de istorie turcesti, el ramanand pana astazi singurul pasa care a indraznit sa se revolte contra autoritatii supreme de la Stambul si sa creeze un adevarat “stat” independent, cu capitala la Vidin, relatii diplomatice private si moneda proprie. Pentru istoricii pasionati, Pazvante este si astazi o personalitate greu de etichetat. Diplomat, egocentrist, maniac, fanatic, lingusitor, sadic, prieten fidel, nostalgic, invatat, vizionar, haimana, arivist, complexat, depresiv, ambitios, misogin, razbunator, el intruchipeaza perfect figura dusa pana la extrem al unui slujbas de rangul doi din Balcanii inceputului de secol 19.

Baiatul din Balcani

Undeva prin iarna anului 1758, se nastea intr-un satuc din vilayet-ul Bosniei, un copil a carui faima de mai tarziu va straluci putin dar intens in noianul de intrigi si taifasuri care zugraveste perfect imaginea unui Imperiu Otoman a carui stea incepea sa apuna. Orfan de tata de la o varsta frageda, micutul Osman, duce in spate o zestre genetica diversa si un caracter pestrit si maleabil cum numai Balcanii puteau da nastere in acele vremuri. Exista o sursa conform carora Osman era fiul unei familii de romani din Valea Timocului, trecuti la Islam din simplul motiv ca astfel erau scutiti de taxele comerciale percepute de turci cetatenilor non-musulmani din provinciile stapanite de ei. Nu exista, insa, mai multe izvoare care sa confirme ipoteza originii romanesti. Astfel, se pare ca bunicul sau facuse parte din garzile de akingii bosniaci ale orasului Sofia. De aici rezulta, de fapt, al doilea nume al tanarului Osman, Pazvantoglu, o derivatie a poreclei Pasban-Oglu, adica fiul gardianului. Bunicul sau era nascut in Bosnia din tata turc si mama croata. Mama sa avea radacini amestecate, rudele dupa bunica fiind formate din albanezi, evrei, sarbi, bulgari si turci. Tipic balcanic!

Dupa moartea timpurie a tatalui, Osman ajunge in grija bunicului sau. Alaturi de acesta deprinde arta armelor, isi insuseste primele notiuni de politica si se apuca de camatarie. Cum pentru orice credincios musulman, camataria este o indeletnicire strict interzisa de perceptele religioase, Osman se afla pentru prima data in viata in fata pericolului de a sfarsi in streang. Prins de autoritatile turce, are de ales intre spanzuratoare si exil. In urma interventiilor bunicului si datorita mitei avansate de acesta judecatorilor, Osman scapa de la moarte si fuge intr-o noapte din inchisoarea din Sofia unde, spre norocul sau, o parte dintre gardieni erau vechi cunostinte ale bunicului. Cateva zile mai tarziu, Osman Pazvantoglu strabate pe furis, intr-o barca, apele Dunarii si ajunge in Tara Romaneasca. Aici, dupa multe peripetii, datorate caracterului sau bataios si a catorva scandaluri datorate escrocarii unor boieri, Pazvantoglu ajunge sa frecventeze cercul de apropiati ai domnitorului muntean de origine fanariota, Nicolae Mavrogheni.

Politichie, smecherie, talharie…

Aflat in element propriu printre demnitarii fanarioti care parazitau Tara Romaneasca, Pazvantoglu este brusc inflacarat de ideea de a ajunge sef al garzilor domnitorului. Pentru inceput se angajeaza in paza palatului domnesc din Bucuresti, oferindu-si serviciile ca simplu mercenar. Ajutat de insistenta si ambitia nativa, dublate de numeroase pungi de galbeni, Pazvantoglu avanseaza, ajungand in doar doi ani sef al garzilor personale de arnauti ale domnitorului Mavrogheni. Fire sensibila, simte o stranie atractie pentru poezie, astfel ajunge sa il cunoasca si sa se imprieteneasca cu renumitul poet revolutionar grec de origine aromana, Rigas Feraios. Atras de frumusetea domnitelor romance de la curte, Pazvante, dupa cum l-au denumit romanii, este respins de o asa numita jupanita Anica. Pazvante cade intr-o depresie care l-a tinut la pat timp de doua luni. Ridicandu-se plin de razbunare, dezvolta o ura bolnava impotriva femeilor, ura care va fi concretizata mai tarziu, in timpul raidurilor de jaf efectuate in Valahia, cand personal indeamna hoardele de pazvangii sa siluiasca orice femeie romanca intalnita in cale, indiferent de varsta sau rang social.

Pofta de glorie si marire a lui Pazvante nu mai putea fi tinuta in frau astfel incat, in scurt timp, ajunge sa comploteze cu boierii fanarioti, mazilirea lui Mavrogheni. Acesta afla si, turbat de furie, ordona decapitarea lui Pazvante pe o platforma construita undeva in apropiere de Strada Lipscani. Nesabuitul aventurier bosniac este salvat de la moarte, in ultima instanta, de catre interventia lui Rigas Feraios, interventie dublata de o suma considerabila de bani platita in prealabil de acesta domnitorului Mavrogheni.

Pazvante trece inapoi Dunarea si organizeaza o banda de turci si albanezi cu care incepe sa jefuiasca sistematic Balcanii in lung si in lat. Reuseste astfel sa stranga o suma considerabila de bani pe care o va trimite direct sultanului Selim, impreuna cu asigurarea ca daca va fi pus aga, va dubla peschesul trimis Inaltei Porti. Sultanul accepta momeala, iar Pazvante devine aga. Nemultumit, doreste sa ajunga pasa in cel mai scurt timp. Cum politica de la Stambul era indiferenta la insistentele lui, el strange o armata de mercenari adusi din toate colturile Europei si se rascoala impotriva stapanirii turcesti a sultanului Selim al treilea.

Pazvante nu mai poate fi oprit. In nebunia sa creaza un stat independent cu capitala la Vidin si se autoproclama pasa. Fascinat de puterile occidentale, dezvolta relatii diplomatice cu toate tarile din jur, ajungand chiar sa-si deschida un consulat in Republica Franceza! In anul 1798, Pazvante stapanea deja un teritoriu marginit de Dunare, Muntii Balcani, cetatea Belgradului si orasul Varna. Dus de val, nu se lasa pana nu ajunge sa bata moneda proprie care pe o parte il infatisa, iar pe cealalta avea gravata puscaria din Sofia.

Jaf si durere in Valahia

Sultanul nu putea lasa nepedepsita indrazneala nebuna a lui Pazvante astfel incat, in anul 1798, trimite o expeditie militara de pedepsire compusa din 100.000 de oameni condusa de aga Husein Kukuc.
In mod bizar, armata lui Kucuk nu reuseste sa cucereasca Vidinul si, implicit, sa-l captureze pe Pazvante. Pus in fata acestei situatii, aga Kucuk da vina pe domnitorul fanariot din Tara Romaneasca, Constantin Hangerli, pe care il acuza ca nu i-a aprovizionat suficient armata. Hangerli trebuie sa plateasca oalele sparte. In consecinta, sultanul emite un firman de mazilire si executie a domnitorului fanariot, act dus la indeplinire de aga Kucuk la data de 18 februarie 1799. In vara aceluiasi an, sultanul decide sa-l ierte pe Pazvante si se hotaraste sa-l numeasca, in sfarsit, pasa de Vidin, impresionat de ambitia de neoprit a baiatului din Balcani.

Stapanit de o sete nestinsa de bani si bunuri, Pazvante inteprinde unele dintre cele mai crunte expeditii de jaf si distrugere din intreaga istorie a Tarii Romanesti. Bolnav de ura, nu se multumeste cu jefuirea satelor si targurilor, ci ordona incendierea acestora. Astfel de fapte, alaturi de siluirea femeilor si uciderea barbatilor, duc la intarirea sentimentului antiotoman printre romani precum si la constituirea primelor cete de haiduci, organizate pe sistem militar, din Tara Romaneasca. In anul 1800 trupele sale, denumite pazvangii, jefuiesc si incendiaza Craiova, dintre cele circa 7000 de case de la aceea vreme doar 300 fiind salvate de incendiu. Acesta situatie a dus la un fapt straniu: depasit total de realitate, domnitorul fanariot Alexandru Moruzi isi cere singur automazilirea! In ianuarie 1802, Bucurestii sunt terorizati la aflarea vestii ca Pazvante si-a trimis trupele spre capitala. Domnitorul Mihail Sutu fuge si ordona garnizoanei de arnauti albanezi sa apere orasul. Acestia se cearta intre ei, fiecare aga albanez dorind sa detina comanda. Bucurestiul cade in anarhie, fiind stapanit de bandele de pazvangii care fraternizeaza cu vagabonzii si cersetorii locali. Acesta situatie dramatica ia sfarsit odata cu interventia brutala a trupelor turcesti care restabilesc ordinea.

Mort de mâna Jianului?

Distrugerile aduse de Pazvante nu au ramas fara replica. Intr-un episod remarcabil, si din nefericire pea putin cunoscut al Istoriei Romanilor, trupele de haiduci olteni conduse de Iancu Jianu reusesc sa dea o replica pe masura atacurilor pazvangiilor. Astfel, celebrul haiduc si erou national, Iancu Jianu, organizeaza o serie de incursiuni de urmarire si pedepsire dincolo de Dunare. Intr-una din inclestari ajunge sa se lupte personal cu iataganele  cu Pazvante. Cuprins de setea rabunarii, Jianu-i scoate un ochi cu iataganul temutului Pazvante, de unde acesta se alege cu porecla de Pazvante Chiorul. Grav ranit de Jianu, el este salvat in ultima instanta de garda sa personala. Supararea peste masura a Jianului este retinuta in unele balade, celebre atat in Romania cat si in Serbia si Bulgaria. Conform versurilor, Jianu ar fi strigat :
“Cu mana asta ti-am scos un ochi, tot cu mana asta te omor, caine de pagan!”

Marele nostru haiduc nu se opreste, si alaturi de cetele de panduri olteni continua sa treaca Dunarea. In anul 1809, haiducii lui Iancu incendiaza Vidinul si Plevna, ucigand orice turc intalnit in cale, in replica la actiunile lui Pazvante care atacase Craiova si incendiase satele din Oltenia. Trupele de panduri distrug din temelie raiaua turceasca de la Turnu Magurele care devenise baza favorita de incursiuni a lui Pazvante.
Iancu Jianu in persoana aprinde fitilul care va arunca in aer moscheea din Turnu Magurele. In urma acestor lovituri, turcii nu vor mai incerca niciodata construirea vreunui edificiu musulman in Valahia.

Sfarsitul lui Pazvante este neclar, existand doua surse care precizeaza acest acest moment. Intr-una dintre variante, Pazvante moare la data de 27 ianuarie 1807, otravit de catre medicul evreu al orasului Vidin, din ordinul sultanului, varianta putin probabila datorita faptului ca Pazvante era o sursa importanta de stoarcere a birurilor din Balcani. Mai plauzibila ramane varianta mortii sale in urma distrugerii Vidinului de catre Iancu Jianu, care probabil ca si-a indeplinit dorinta de a-l ucide pe Pazvante. De altfel, dupa episodul distrugerii Vidinului de catre panduri, nu mai apare nici o referire la Pazvante Chioru', decat o simpla expresie, des folosita si in zilele noastre…

In orasul Vidin din Bulgaria mai pot fi vazute si astazi moscheea, biblioteca si cazarma construite…pe vremea lui Pazvante.

www.Descopera.ro

Într-o încercare de a le oferi un plus de energie tinerilor soldaţi, care începuseră să prezinte semne de extenuare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, naziştii au recurs la substanţe dăunătoare care creează dependenţă, printre care o formă incipientă a drogului cunoscut astăzi sub numele de metamfetamină.

Heinrich Boll, autorul german care a luat premiul Nobel pentru literatură în anul 1972, a fost un soldat în armata nazistă. Scrisorile pe care acesta le trimitea acasă arătau dependenţa sa de narcotice. Boll îşi implora părinţii să îi trimită Pervitin, un drog care creştea starea de alertă şi care era o formă incipientă de metamfetamină.

Drogul a fost făcut cunoscut în anii 30 de compania germană  „Temmler Werke”, informează „Huffington Post”.

Consumatorii actuali de metamfetamină trăiesc o stare intensă de euforie care le conferă un plus de energie, însă la starea aceea iniţială se ajunge din ce în ce mai greu odată cu consumul repetat. 

Metamfetamina afectează psihicul şi funcţiile creierului şi duce la anxietate, insomnie, paranoia, confuzie, schimbări bruşte ale stării de spirit, comportament violent, halucinaţii vizuale, auditive şi deziluzii. Mulţi consumatori îşi provoacă răni pe faţă sau corp pentru că au impresia că gândaci trăiesc sub pielea lor.

Un raport din 2005 efectuat de „Der Spiegel” sugerează că până şi conducătorii nazişti îşi instructau soldaţii sub efectul metamfetaminei. Ministrul Sănătăţii al Reich-ului, Leonardo Conti, a încercat să limiteze consumul de Previtin, dar nu a avut succes.

Potrivit „BBC News”, din 1942 până la moartea sa în 1945, Adolf Hitler a primit injecţii zilnice de metamfetamină de la doctoral său.

Sursa:

www.historia.ro

    Numele lui Justinian nu poate fi separat de cel al Theodorei, nu numai pentru că el a iubit-o cu o dragoste nețărmurită, că și pentru că ea i-a fost cel mai de preț consilier.

    Simțul politic este, adesea, extrem de dezvoltat la femei. El cere o privire foarte lucidă asupra vieții concrete, oportunism, respectiv o capacitate de adaptare și acomodare a concepțiilor personale la evenimente, toate acestea alcătuind, în principal, calitățile femeii. Theodora le avea dezvoltate la un nivel excepțional și fără îndoială că viața sa, aventuroasă și tumultuoasă, i le-a îmbogățit admirabil. Ea a rămas pentru noi, în primul rând, împărăteasa bizantină, nu porfirogenetă ( în greacă: ”născut în purpură”; titlu atribuit prinților bizantini, în timpul domniei tatălui lor), deoarece nu era născută în camera de purpură a palatului, ci divinizată prin încoronare, permanent asociată cu suveranul în iconografie, ascultată în întreg imperiu, la fel de admirată pentru frumusețea cât și pentru geniul ei. Portretul Theodorei și al soțului ei au străbătut secolele. Dacă arta imperială nu ne-ar fi lăsat alt monument decât cele două mozaicuri din Ravenna, am fi fost mulțumiți chiar și numai cu această capodoperă, cea mai emoționantă și mai evocatoare din câte ne-a trimis Bizanțul.

    La San Vitale, pe cei doi pereți ai unei abside, ni se dezvăluie , cu o distincție hieratică, cele două enorme mozaicuri care-i reprezintă, de o parte pe Justinian împreună cu demnitarii de la curtea sa, iar de partea cealaltă, pr Theodora cu doamnele ce o însoțeau.

    În povestea vieții Theodorei, deși bine cunoscută, este greu să separi adevărul biografic de legendă. Fără îndoială, datele esențiale sunt exacte, dar detaliile nu pot fi verificate, căci nu există documente sigure care să le confirme sau nu. Dacă ne mneținem în limita datelor general acceptate, iată ce s poate afirma, aproape cu certitudine.

    Se pare că, femeia care avea să devină cea mai cunoscută împărăteasă bizantină, nu era originară din Bizanț. Născută în Siria, sau în Cipru, probabil, a fost adusă în copilărie, în capitală, de către părinții săi: veniseră să locuiască acolo și să obțină, nu avere, ci măcar mijloace suficiente de existență. După Procopius, căruia nu-i puteam respinge mărturia, tatăl Theodorei, Acacias, era un foarte modest angajat la circ - paznicul urșilor. Despre mama ei, însă, nu știm mai nimic, dar, ținând seama de meseria soțului ei și de mediul în care trăiau, ne putem închipui că, nu era un model de virtute, pentru că, numai în acest fel și-a putut da seama că frumusețea celei de-a doua fiice promitea să constituie un capital bun de exploata.

     După moartea lui Acacias, sărăcia a îmboldit-o pe văduvă să încerce ca postul ocupat de soțul decedat să-i fie dat unuia dintre prietenii ei, cu care trăia în concubinaj. Din nefericire, Verzii susțineau un alt candidat. Foarte hotărâtă și cu o fire înclinată spre patetism, văduva s-a gândit să ceară mila mulțimii în timpul curselor din Hipodrom, folosindu-se de fiicele sale.Deoarece fetele erau grațioase, înduioșătoare mai ales, fiindcă jucau rolul victimelor Verzilor, Albaștrii au aplaudat cu ardoare candoarea lor și văduva a obținut pentru ibovnicul ei, postul pe care-l avusese Acacias. Hrana le era astfel asigurată, dar sperau să aibă mai mult, în viitor.

     Crescute în culisele Hipodromului, printre conducătorii de care, îmblânzitori, saltimbanci, actori, muzicanți, bineînțeles că, fetele erau pregătite pentru o viitoare carieră scenică; nici nu se gândeau la altceva. Cea mai mare a încercat cea dintâi teatrul și cu destul succes. Theodora, mezina, a fost mult ajutată de sora sa. Fiind alături de ea peste tot, a aflat de timpuriu ce însemna să fii artistă, după exaltarea de pe scenă, urmând o viață personală plină de aventuri. După ce a jucat în câteva roluri mărunte, Theodora a pornit pe drumul propriu - la reuniuni particulare cu obiceiuri morale mai puțin severe, interpreta unele numere de atracție, care i-au adus rapid celebritatea: spectacole de pantomimă, tablouri vivante, în care o femeie nu putea avea succes prin niciun artificiu artistic, neputând folosi altă recuzită decât farmecul personal și goliciunea trupului.

     După cum afirmă Procopius, Theodora a devenit repede una dintre reginele teatrului, o dansatoare celebră și o curtezană și mai celebră. Este posibil ca austerul cronica să fi mers prea departe cu indignata-i virtute, când a scris în lucrarea sa „Istoria secretă”: „Nu exista niciun om serios care întâlnind-o pe stradă sau în localuri publice, să nu-și întoarcă repede capul, de teamă să nu se pângărească, într-un fel sau altul, prin apropierea de o persoană atât de josnică. Dacă era întâlnită dimineața, se considera ca o prevestire rea pentru tot restul zilei”.Este destul de greu să ții seama de un portet creionat cu dezgust atât de crâncen.

     Dar același istoric, ne mai spune și că „era foarte agreabilă și foarte spirituală din fire”, iar aceste trăsături de caracter explică, în parte, succesul de care se bucura: ea îi distra și îi tulbura pe bărbați; mai avea în plus, ceva care lipsește foarte adesea celor mai seducătoare prostituate: o vie inteligență, mult simț practic și chibzuință, o limpede conștiință despre tot binele ce i-l putea aduce trupul ei frumos, dacă știa să-l folosească cum trebuie și să negocieze cu strictețe ofranda, un spirit pătrunzător și șiret, care-i făcea conversația la fel de captivantă ca și numerele de abstrcție. Iubiții ei au fost nenumărați, toți bogați. Locuința Theodorei, unde organoza mese bogate și serbări impudice, dar elegante, devenise locul de întâlnire preferat al tineretului distins și, se știe că, la desfrânați, tinerețea se prelungește până târziu; curtea ei era alcătuită din marii demnitari ai statului, mult mai numeroși decât adolescenții. Când a împlinit douăzeci de ani avea motive întemeiate să se laude că era dorită de toți bărbații și urâtă de toate femeile, a căror bârfă și repulsie contibuiau în bună măsură la întreținerea faimei sale.

    La un moment dat, a crezut că soarta o scosese la liman, situația ei ajungând la un nivel destul de ridicat: unul din iubiții săi, Hekebolos, numit guvernator în Africa, a luat-o cu el, în provincia sa. Ce s-a întâmplat apoi? Nu se știe. Probabil că nu i-a fost credincioasă și soțul a aflat. Oricum, s-au despărțit brusc, iar Theodora s-a trezit părăsită și fără mijloace de suzistență, trebuind să trăiască departe de Bizanț, unde, după această înfrângere, orgoliul o împiedică să revină. S-a stabilit în Alexandria, după ce încercase, fără să reușească, să-și refacă în Orient situația strălucită pe care o avusese în Bizanț.

    ” Se pare, scria Procopius, că demonul imoralității dorea să nu existe niciun loc din imperiu care să nu fie profanat de destrăbălările acestei femei. Însă n-a mai urmat, totuși, aceeași conduită și, cu multă iscusință sau, poate (nu se știe), pentru că grația divină a îndrumat-o pe calea cea bună, Theodora a renunțat brusc la vechiul ei mod de a trăi. Trecând de la desfrâu la virtute, printr-o prefacere totală, așa cum s-a mai întâmplat și în alte cazuri, încetând să-l cinstească pe zeul dragostei, în schimbul slăvirii lui Dumnezeu, ea s-a dăruit cu pasiune, cel puțin în aparență, vieții religioase, atât de înflăcărată și de combativă din capitala Egiptului. Îi vizită pe călugări, pe patriarhi, pe marii predicatori. Toți au primit-o cu entuziasm, ca pe o pocăită care venea de atât de departe, al cărei exemplu era atât de rîsunător, a cărei frumusețe îi putea atrage pe mulți dintre cei care mai șovăiau și îi putea transforma și pe cei fără elan în credincioși convinși”. Apărea acum, ca o tânără blândă și serioasă, care se lepădase de păcate și care purta voal pe față în momentul în care s-a întors la Constantinopol și l-a întâlnit pe Justinian, nepotul împăratului. Nu a durat mult până i-a devenit metresă și, apoi, soție.

     Când, în anul 527, a fost încoronată, ea a venit, conform obiceiului, să primească, în circ, aprobarea și ovațiile populare; nu era prima oară când intra acolo; dar încoronată de patriarh, avea acum, un rol total diferit, pe care l-a jucat până la sfârșitul vieții, cu o seriozitate și o autoritate ce niciodată nu s-au dezmințit.

      Mai înflăcărată decât soțul ei, mai insistentă în planurile sale, și, mai ales, în ură, a fost cea mai mare din împărătesele bizantine și, pe departe, cea mai respectată. Pe cât de ușor accesibil era Justinian, pe atât se arăta Theodora de distantă în raporturile cu subordonații. Chiar și senatorii trebuiau să-i ceară audiență și așteptau mult timp, în picioare, într-o anticameră, până ce dânsa consimțea să-i primească. Ei se apropiau cu teamă, îi sărutau picioarele și nu-și permiteau să vorbească decât atunci când le dădea voie. Atrasă de lux, chiar de fast, împodobită întotdeauna ca un idol, nu disprețuia însă bucuriile mesei, dar respecta cu atâta strictețe bunele moravuri, încât nici Procopios, nu a mai putut-o învinui de vreo infidelitate. Foarte categorică în antipatiile sale și implacabilă în răzbunări, Theodora a dus demnitatea imperială la un prestigiu atât de mare încât părea așezată pe un plan deasupra tuturor celor muritori, la care Justinian, mulțumită ei, se ridicase și dânsul.

     A fost pentru împărat o sfătuitoare, o confidentă și o colaboratoare de nădejde. El o adora și întotdeauna o numea „dulcele meu farmec”. Nicio împărăteasă nu a fost mai perfect asociată împăratului, ajungând până la supunerea armatei și adorarea de către popor, primind ca și împăratul, jurămintele lor de credință și avându-și efigia alături de cea a suveranului, săpată în marmură și gravată în alamă.

     Domnia lui Justinian a fost indisolubil legată de cea a Theodorei: nici istoria nu poate să-i separe pe cei pe care nimic n-a putut să-i separe vreodată.

     Personalitatea lui Justinian, care a ocupat tronul timp de 38 de ani, este destul de greu de deslușit, deoarece mărturiile sunt contradictorii; uneori chiar același istoric, Procopius, de pildă, își modifică, nu o dată, aprecierile în legătură cu el. Se poate trage concluzia că, monarhul nu se trăda nicio clipă și că era foarte priceput în a se preface. Dar, față de cei care îi erau apropiați, știa, prin abilitate sau printr-o predispoziție naturală, să se arate simplu și cordial, impunând respect prin continuitatea și tenacitatea muncii pe care o îndeplinea.

Calul de lemn din Troia a intrat în imaginația populară drept unul din simbolurile cele mai cunoscute. În timp ce povestea despre Troia și despre calul de lemn poate fi în întregime o legendă, istoria ei ilustrează rolul important jucat de șiretlic și de vicleșug în războaiele Greciei antice, fără a mai pune la socoteală alte incidente prezente în legendele grecești și în literatură, cum au fost trucurile lui Odisseu, sau costumația înșelătoare a lui Ahile (care s-a deghizat în femeie, cu scopul de a scăpa de recrutarea pentru asaltul Troiei).

     Potrivit legendei calului de lemn, cunoscut din multe scrieri clasice ( altele decât Iliada lui Homer, care nu cuprinde și căderea Troiei), asediul Troiei a durat zece ani lungi și grei. Pentru greci, bătălia era ca și câștigată, dar ei nu reușeau să escaladeze zidurile înalte ale Troiei și să distrugă în sfârșit cetatea.   Exasperați, ei au hotărât că, numai un șiretlic putea să-i scoată din impas.Paternitatea ideii calului de lemn este atribuită fie lui Odisseu, regele Itacăi, renumit pentru perfidia sa, fie unui profet troian pe nume Helenus, despre care se că era dezertor sau captiv. S-a decis ca ei să simuleze că ridică pânzele și se retrag, lăsând o efigie uriașă din lemn, în interiorul căreia se ascundeau cei mai buni războinici ai grecilor.

     Arhitectul Epeius a fost instruit să construiască structura gigantică și, concomitent, s-a răspândit o poveste care explica prezența lui acolo și care i-a ademenit pe troieni să-l aducă în cetate. La începutul conflictului, grecii devastaseră un templu troian și-l răpiseră pe Palladium, o statuie uriașă închinată zeiței Atena, despre care se spunea că ar fi pogorât direct din ceruri și ar fi fost dăruită troienilor drept talisman care să-i apere.   Rațiunea pentru cal, au decis grecii, era aceea de dar oferit Atenei pentru a-i domoli furia provocată de profanarea lui Palladium și pentru a le asigura războinicilor obosiți de drumul de întoarcere acasă în siguranță. Potrivit lui Apollodor, pe coapsa calului au fost gravate următoarele: „Pentru întoarcerea lor acasă, grecii dedică această ofrandă Atenei.”

    Pentru a răspândi zvonul mai departe, s-a decis să fie lăsat un om în urmă; o manevră de diversiune, menită să-i dezinformeze pe troieni și să nu-l bănuiască pe bărbat de iscoadă. Bărbatul ales a fost Sinon, un văr de-al lui Odisseu, după unele versiuni ale povestirii.

   În tabăra grecilor se desfășura o activitate intensă, cu ciocănituri și tăieri de bușteni. Se construia o formă ciudată. Apoi, într-o dimineață, troienii au observat că grecii își dăduseră foc la corturi, ridicaseră pânzele corăbiilor și plecaseră. Tot ce mai rămăsese era un cal uriaș de lemn, de mărimea unei corăbii, cioplit din lemn de pe coastele muntelui Ida. Acesta avea coama presărată cu aur și bordată cu purpură, ochii din două bucăți sângerii de ametist conturate de smaralde verzi, șiruri de dinți albi împlântați în fălci, urechi ascuțite, o coadă falnică ce curgea până la călcâie, copite din bronz, frâie împodobite cu flori roșii, căpăstru din fildeș cu bronz și câte o roată sub fiecare copită. Ceea ce nu știau troienii, burta o avea scobită pe dinăuntru, pe una din părți era practicată o trapă și în botul căscat erau mascategăuri de aerisire. Ascunși înăuntru, cu arme și armuri, stăteau la pândă războinici ce alcătuiau floarea armatei grecești, în frunte cu însuși Odiseu.

Când troienii au ieșit din cetate, să admire această minunăție, au dat și de Sinon. Potrivit unor surse el stătea tolănit pe o claie, lângă cal; altele spun că, el a fost prins hoinărind prin împrejurări. Minciunile lui Sinon au fost atât de verosimile și i-au convins pe troieni până acolo încât aceștia au ignorat avertismentele primite de la propriile lor „servicii de informații” - preotul Laocoon și clarvăzătoarea Cassandra - deși acestea proveneau din sursă divină. Laocoon l-a denunțat pe Sinon, ca fiind un șarlatan, iar calul o farsă, declarând faimoasele cuvinte „ma tem de greci chiar și atunci când aduc daruri.” El a aruncat chiar și o suliță înspre el, care să-i întărească vorbele.Drept răspuns, zeii au intervenit pentru ca doi șerpi să iasă din mare și să-i devoreze pe nefericitul trâmbițaș împreună cu fiii lui. Troienii s-au gândit că o persoană atât de ghinionistă nu avea cum să aibă dreptate. Cassandra, în același timp, i-a avertizat pe troieni în legătură cu ceea ce urma să se petreacă, spunându-le că războinicii greci se aflau în interiorul calului.

   După unele versiuni, Elena, cauza războiului troian, dând ocol calului, a strigat numele comandanților greci, imitând vocile soțiilor lor. A făcut-o atât de bine, încât unul dintre ei era cât pe ce să răspundă, dacă n-ar fi fost lovit de Odiseu cu atâta forță încât și-a pierdut suflarea!

   Troienii s-au pus pe chefuit, sărbătorindu-și soarta bună ce părea că-i așteaptă. Au mâncat, au băut și s-au abandonat orgiilor, până când au căzut lați. Când banchetul s-a sfârșit și în cetate a căzut liniștea, Sinon a dat semnalul începerii operațiunii grecești sub acoperire. El a dat drumul „trupelor speciale” de războinici din burta calului și s-a cățărat pe creneluri, unde a început să agite o făclie aprinsă, semnalul stabilit dinainte pentru flota grecească, ascunsă în larg, în spatele insulei Tenedos. În timp ce forțele speciale grecești infiltrate în cetate deschideau porțile Troiei după uciderea străjilor, flota s-a întors la țărm, grosul armatei a debarcat și a început masacrul. Șiretlicul a reușit și s-a soldat cu omoruri, violuri și jaf. Marea cetate a ars până la temelie și puțini au scăpat cu viață.

Bibliografie:

Levy, Joel, Secrete ale istoriei, Editura All, bucuresti,2006