Primul Război Mondial

Introducere 

În această lucrare am încercat să analizez principalele evenimente ale Primului Război Mondial în vederea adoptării unei atitudini obiective privind acest conflict. Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la izbucnirea Marelui Război. Niciun alt eveniment nu a reuşit să schimbe într-o manieră atât de rapidă şi profundă întrega umanitate. El a zdruncinat respectul pentru valorile tradiţionale pe întregul continent european, fiind un spectacol macabru de patru ani şi un continuu măcel, care a înnecat în sânge întreg elanul şi optimismul pe care umanitatea le afişase undeva la sfârşitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Acest conflict a distrus încrederea generaţiilor viitoare într-un mediu propice de dezvoltare şi în instaurarea unei societăţi libere, juste şi prospere. An după an, luptă după luptă, armatele tuturor ţărilor participante la război erau din ce în ce mai slăbite şi nimeni nu se aştepta ca acest conflict să consume atât de multe resurse. În zadar, câţiva bancheri din Germania şi Anglia au făcut prognosticuri că va fi un conflict efemer, iată că, timpul a dovedit altceva. Alegerea titului a fost una dificilă deoarece, am dorit să exprim cât mai bine acel secol al contradicţiilor. ,,Flori şi sânge” este o antiteză definitorie pentru acel veac. Începutul secolului al XX-lea a însemnat progres atât din punct de vedere industrial, cât și social, economic şi politic. Primul război mondial este un eveniment istoric de primă mărime. Niciun alt eveniment singular al istoriei umanității nu a transformat de o manieră atât de revoluționară și de profundă în atât de puțini ani, atât de mulți oameni, practic întreaga umanitate. „Chiar și invazia mongolilor, marea ciumă și Revoluția franceză nu au atins decât destinele unei părți a umanității și au cerut oricum mai mult timp. Preistoria primului război mondial ne trimite însă departe în istoria universală, începând cu Evul Mediu. În primul război mondial se vor întrepătrunde tendințe, factori și energii, ce vor potența propriile tensiuni și potențialul conflictual până la o explozie globală” . În abordarea acestui eveniment care a zguduit lumea poate fi adecvată numai o perspectivă largă și profundă asupra istoriei universale, perspectivă care ne va permite să depășim crispările emoționale și moralizatoare plasate sub semnul unor puncte de vedere național-înguste (problema vinei legate de război). În sensul cel mai general, „puterea reprezintă capacitatea de a face, de a produce, sau de a distruge. Aceasta este definiția formulată de Raymond Aron în Paix et guerre entre les nations” . Progresul, același progres celebrat în amurgul așa-numitei Belle Epoque, a crescut puterea distructivă a tehnologiei: confruntarea se duce în aer și pe fundul mării, armatele sunt susținute de primele tancuri, de nave de război cuirasate propulsate de forța aburului, de tunuri de calibru mare, de gaze toxice, iar calea ferată permite concentrarea rapidă de contingente masive de trupe. Capitolul I Lumea la începutul secolului al XX-lea I.1 La Belle Epoque Pentru europeni, anul 1914 a început ca orice an normal, fiecare fiind prins în plasa preocupărilor, mărunte ori înalte, viața desfășurându-se după tiparul ei firesc. Mai mult, vara se anunța a fi una liniștită și frumoasă, ca și în trecut. În Vechiul Regat, la fel. Vremea excesiv de caldă a Bucureștiului alunga elita românească te miri unde. Familia regală tocmai primise, în iunie, vizita la Constanța a țarului Nicolae al II-lea, „iar bătrânul și fericitul rege Carol I a plecat ca de obicei la Sinaia” . „Sorbindu-și tihnit cafelele Octavian Goga, Victor Eftimiu, Eugen Lovinescu priveau de pe terasa cafenelei Cluny, mulțimea care se înghesuia pe bulevardele pariziene” . În București, un tipograf, George Petrescu Delafras, își îngrijea terasa casei proaspăt achiziționate, „iar pe strada Mântuleasa, copilul Mircea Eliade, se juca agățăndu-se de tramvaiele trase de cai” . Europa anilor 1900 este o Europă a prosperității și a păcii încă prezente. Aristocrațiile lipsite de griji se regăsesc în mijlocul plăcerilor de la Marienbad ori Nisa. „Burghezia e temeinic instalată în bogatele imobile din marile orașe, cumpără automobile, descoperă plajele de pe țărmurile mărilor și fiorul cazinourilor. Mișcările de avangardă întruchipează forța imaginației creatoare și a visului. Viena întruchipează poate, împreună cu Parisul, Londra, Berlinul, dar și cu Munchenul sau Barcelona civilizația perioadei numită La Belle Epoque. Fecunditatea creației muzicale este excepțională prin Richard Strauss, Gustav Mahler, care dirijează orchestra Operei. Fluiditatea decorativă a operei pictorului Gustav Klimt, creatorul primului stil Sezession vienez, contrastează cu formele zbuciumate și violente ale lui Kokoschka. Sigmund Freud încearcă să înțeleagă toate manifestările inconștientului și pune bazele psihanalizei” . I.2 Manifestarea puterii și „concertul european” Prin creșterea demografică, prin avântul producției și sporirea capitalurilor, prin influența asupra regiunilor extraeuropene, prin acțiunea sa „civilizatoare”, „Europa domină lumea și are sentimentul că o modelează. Există însă o piedică în calea acestei acțiuni: disensiunile interne și conflictele naționale se constituie într-o amenințare ce riscă să fie fatală pentru continent”. Eșichierul politic european după primul război franco-prusac a opus două tendințe: competiția între marile puteri pentru a-și adjudeca influența și poziția privilegiată în treburile continentului, pe de o parte, și tendința națiunilor oprimate, în marile imperii multinaționale, de emancipare socială, politică, națională, pe de altă parte. „Înfrângerea Franței, ca și clauzele grele care i-au fost impuse conțineau unii din germenii marii conflagrații din 1914, ulterior ajungându-se la unele alianțe militare între marile puteri. Ele și-au avut temeiul în situația ce se crease în Europa și în lume o dată cu categorica biruință a Germaniei din 1870-1871. În perioada imediat următoare tratatului de la Frankfurt, Bismark, principalul făuritor al unității germane și autorul moral al înfrângerii dezastruoase a Franței, a trăit cu coșmarul coalițiilor” . La începutul secolului al XX-lea, războaiele erau declanșate cu ușurință, iar unii gânditori europeni susțineau că „vărsările periodice de sânge aveau un efect purificator, ipoteză torpilată brutal de primul război mondial” . În 1882 ia naștere Tripla Alianță formată din Germania, Austro-Ungaria și Italia; în 1887, prin tratatul de „contraasigurare” încheiat cu Rusia, cele două puteri își garantează reciproc neutralitatea, în caz de conflict armat. Toate statele ce formează „concertul european” în ajunul primului război mondial sunt capabile să recurgă la diferite metode de manifestare a puterii. Cancelarul Bismarck elaborase un sistem complex de alianțe pentru a proteja Germania împotriva ei inseși. Însă, plecarea lui de la putere în 1890, repune în cauză edificiul diplomatic. Complexul sistem de raporturi internaționale creat de diplomația lui Bismarck se va destrăma rapid după ascensiunea la tron a lui Wilhelm al II-lea, în 1888. „La 30 de ani neîmpliniți, cu un temperament ferm și impulsiv, noul împărat se face purtătorul de cuvânt al aspirațiilor imperialiste” . Winston Churchill a surprins esența lui Wilhelm în cunoscutul său stil: „Mergea țanțoș, de colo până colo (...) și zăngănea o sabie pe care însă n-o scotea niciodată din teacă. Voia doar să se pună în pielea lui Napoleon și să fie ca el, dar asta fără nicio bătălie. (...) numai că dedesubtul acestor poze prefăcute se ascundea un om foarte obișnuit, pradă deșertăciunilor, deși bine intenționat, care trăgea nădejde să poată trece drept un al doilea Frederic cel Mare .” Noua politică inițiată de Wilhelm al II-lea se concretizează printr-o serie de provocări: în raport cu Rusia, prin refuzul de a reînnoi tratatul de contraasigurare, prin intervenția în „marele joc” balcanic și prin sprijinul acordat Japoniei în războiul din 1905; în raport cu Franța, prin vizite făcute sultanului de Damasc și în Maroc încă din 1905; în raport cu Marea Britanie, prin solidarizarea cu revolta burilor și mai ales prin inițierea unui costisitor program de construire a unei flote de război capabile să submineze supremația britanică. Principiul naționalităților și principiul echilibrului de forțe se vor confrunta cu o intensitate crescândă. Cele trei imperii: Rusia, Germania și Austro-Ungaria au avut atenția îndreptată spre Balcani; ele se obligau să observe menținerea statu-qou-lui, dar Austro-Ungaria primea dreptul să anexeze Bosnia și Herțegovina, Rusia a obținut unirea Bulgariei cu Rumelia orientală și închiderea Strâmtorilor în caz de conflict. În zona sud-estică și balcanică, manifestarea intereselor contradictorii ale marilor puteri s-a repercutat asupra fenomenului de afirmare a principiului naționalităților și a independenței statelor existente. „Una din chestiunile care au creat situații de criză a fost intenția Austro-Ungariei de a penetra puternic zona pe calea supremației asupra Dunării”. Înțelegând să-și exercite drepturile de state riverane, România, Serbia și Bulgaria au intrat în conflict deschis cu această putere și au reușit să torpileze și hotărârile ce s-au luat de marile puteri privind Dunărea, la Conferința de la Londra din 1883. Națiunile europene au transformat echilibrul de forțe într-o cursă a înarmărilor fără să înțeleagă că tehnologia modernă și recrutările în masă făcuseră din ideea unui război extins cea mai mare amenințare, nu doar la adresa securității lor, ci și împotriva civilizației europene, în general. La începutul secolului Tripla Înțelegere înglobează Tripla Alianță sau Antanta Cordială. Reînnoită periodic începând cu 1882, ea reprezintă una dintre moștenirile diplomatice ale epocii bismarckiene. Tripla Alianță nu rezistă însă, antagonismului dintre Austro-Ungaria și Italia, legat de Trieste și de Trento, ținuturile „iredente” dragi Romei. Într-un schimb de scrisori secrete cu Parisul datând din 1902, Italia se angajează la neutralitate, în cazul în care Germania ar fi agresorul Franței, sau în cazul în care Franța ar fi obligată să răspundă unei provocări germane. Berlinul nu poate conta în mod sigur decât pe Germania. Tripla Înțelegere, ce se articulează pe axa Paris-Sankt Petersburg, pare și mai fragilă: fiind recentă – datează doar din 1904 și 1907 - , ea se întemeiază pe încheierea contencioaselor dintre Londra și Paris și dintre Londra și Sankt-Petersburg. Însă, britanicii se mărginesc la promisiuni generale, în ajunul războiului încheie alianțe doar cu Japonia. Pretutindeni în Europa se impune ideea războiului ca soluție a problemelor interne: fie pentru recuperarea „provinciilor pierdute”, fie pentru a traversa procesul de decadență ce minează terenul, fie pentru a rezolva chestiunea socială și politică. Capitolul al II-lea Un război la care nimeni nu se aștepta II.1 Asasinatul de la Sarajevo „Sarajevo, 28 iunie 1914, ora 10 dimineața. Mașina, o Graft Stift cu patru cilindri, decapotabilă, ducându-i pe arhiducele Franz Ferdinand și pe soția sa, Sofia, străbate cheul Appel prin mulțimea adunată de ambele părți ale străzii. Moștenitorul tronului Habsburgic se află în vizită în oraș pentru a întări legăturile cu Bosnia, provincie majoritar sârbă încorporată în imperiu, în 1908” . Pe neașteptate, împotriva cortegiului imperial este aruncată o bombă: detonatorul sare, rănind-o ușor pe Sofia și dispozitivul explodează sub mașina de escortă. Atentatorul, studentul Nedejelko Cabrinovic, este arestat, arhiducele e nevătămat. După ce a ajuns la reședința guvernatorului, Franz Ferdinand, însoțit de soția sa, au decis să-i facă o vizită victimei la spital. „Noul șofer al perechii regale a greșit drumul și, ieșind în manșarier de pe strada pe care se angajase, s-a oprit chiar în fața asasinului, Gavrilo Princip, uluit, care își îneca amarul în băutură pe terasa unui restaurant. În condițiile în care victimele îi fuseseră aduse pe tavă într-un mod literalmente providențial, ucigașul nu a mai dat greș a doua oară” . La 28 iulie, Austro-Ungaria a declarat război Serbiei. Conflictul s-a extins dincolo de Balcani datorită ajutorului acordat Austriei de Germania, adică declarației de război adresată de Germania la 1 august Rusiei, și la 3 august, Franței. În conformitate cu planul Schliffen, Germania a atacat la 3 august 1914, Franța, după ce a invadat Belgia. Trupele germane au evitat fortificațiile situate de-a lungul graniței franco-germane, chiar dacă au încălcat neutralitatea unei țări (Belgia). Nerespectarea neutralității Belgiei a fost elementul care a convins în cele din urmă guvernul britanic că și țara sa era, în mod inevitabil, amenințată de acest regim german. Prin urmare, la 4 septembrie, Marea Britanie a declarat război Germaniei, în numele său, al Imperiului și dominioanelor britanice. Mulți dintre combatanți și-au descris experiențele în jurnale și autobiografii. Cu puține ore înainte să moară, pe 10 octombrie 1916, un ofițer italian scrie: „Acum când îți scriu, o canonadă infernală de artilerie și de bombarde cutremură tot pământul în jurul nostru. Nu am mai văzut niciodată atâta măcel” . În 1916, scriitorul Erich Maria Remarque, atunci în vârstă de 18 ani, tocmai terminase liceul și după înrolare a ajuns în tranșeele germane. Experiențele sale au dat naștere romanului „Nimic nou pe Frontul de Vest”. În pasajul de mai jos este vorba despre eroul principal, care făcea parte dintr-un batalion aflat pe front: „În acest fel, o vreme aveam ceea ce îi trebuie unui sodat ca să fie mulțumit: mâncare bună și odihnă. Nu e prea mult dacă stai să te gândești. Cu câțiva ani în urmă ne-am fi disprețuit mult dacă am fi jinduit la așa ceva. Dar acum eram fericiți. E o chestiune de obișnuință, chiar faptul că te afli în prima linie. Obișnuința e explicația și pentru că uităm lucruri importante așa de repede. Ieri eram sub tirul focului, astăzi ne purtăm ca niște nebuni, mergem prin sate după mâncare, mâine suntem iar în tranșee. De fapt, cu adevărat nu uităm nimic... Viața e scurtă” . II.2 Confruntarea sângeroasă Puterilor Centrale, Germania și Austro-Ungaria, li s-au alăturat Imperiul Otoman (1914) și Bulgaria (1915). Ele au luptat împotriva Puterilor Aliate: Serbia, Rusia, Franța, Belgia, Luxemburg, Imperiul Britanic, Japonia (1914), Italia (1915), România (1916), Portugalia (1916) și Grecia (1917). SUA au intrat în război ca putere asociată Aliaților, la 6 aprilie 1917, după reluarea războiului submarinelor de către Germania. Luptele s-au dat în special pe frontul de vest, pe frontul de est, în nordul Italiei, în Balcani, la granițele Imperiului otoman, în colonii . Frontul de Vest a fost deschis de înaintarea rapidă a Germaniei, care a evitat fortificațiile de la granița franco-germană invadând Belgia și Luxemburg. Germanii au ajuns până în apropierea Parisului, unde a avut loc prima bătălie de pe Marna. ”Germanii s-au retras și și-au fixat pozițiile în zona cuprinsă între Ypres, în nordul Belgiei, Soisson (la jumătatea drumului dintre grranița franco-belgiană și Paris) și Verdun. Cu ocazia bătăliilor de la Verdun și de pe Somme, ofensivele de proporții s-au soldat cu victorii strategice modeste, dar cu măceluri inimaginabile până atunci . Au pierit sute de mii de oamenii pentru că ambele tabere au încercat să extenueze partea adversă. Ororile au căpătat o nouă dimensiune în 1916, când germanii au introdus în luptă armele chimice. În pofida ofensivei germane finale de pe Marna, din 1918, războiul de uzură a fost pierdut în cele din urmă de germani, această înfrâgere datorându-se introducerii de către Aliați a echipamentelor mecanizate de luptă, în special folosirea tancurilor, apoi resursele Aliaților (mâna de lucru și echipamentul militar) erau mult mai mari. Intrarea SUA în război a accentuat acest dezechilibru. „Luptele se prelungesc luni de zile și adesea e imposibil să-ți îngropi morții; îngrămădiți în galeriile întunecoase ale redutelor, chinuiți de paraziți și de șoareci, oamenii se obișnuiesc încet-încet și cu prezența constantă a rămășițelor pământești ale prietenilor și dușmanilor căzuți și cu priveliștea tovarășilor răniți, cu trupul schilodit atroce sau cu psihicul marcat pentru totdeauna”. În Balcani, Puterile Centrale au învins Serbia și au ocupat Belgradul, în octombrie 1915. Pe frontul de Est, în timp ce germanii încercau în zadar să învingă Franța, înainte ca Rusia să își mobilizeze trupele, armata rusă a încercat să profite de situație și a înaintat pe teritoriul slab apărat al Germaniei. Sub comanda lui Hindenburg și a lui Ludendorff, rușii au fost înfrânți în bătăliile de la Tannenberg și Lacurile Mazuriene, în anul 1914, dar nu au continuat să rămână pe poziții, în Prusia, până în 1915. După ofensiva austro-ungară, din primăvara și vara anului 1915, înaintarea rușilor a luat sfârșit, cea mai mare parte a teritoriului Poloniei fiind ocupată de germani și austrieci. În septembrie 1915, țarul Nicolae al II-lea a preluat personal comanda trupelor sale. În vara anului 1916, contraofensiva rusă s-a soldat cu unele victorii, dar grelele pierderi au scăzut moralul soldaților. Efortul de război al Rusiei a fost afectat de Revoluția rusă din 1917, de care armatele germană și austro-ungară au profitat în timpul ofensivei din vară, când au ocupat Bucovina și cea mai mare parte din Galiția. Trupele rusești erau în pragul înfrângerii. După o nouă ofensivă germană, noii conducători bolșevici, care îi aveau în frunte pe Lenin și Troțki, nu au avut altă alternativă decât să accepte Tratatul de pace, incomod, de la Brest-Litovsk, ce le-a fost impus. După doi ani de neutraliate, la 14/27 august 1916, România declară război Austro-Ungariei. Opinia publică susținea ideea de a trece Carpații, de a înfăptui unirea cu frații noștri de peste munți, năzuință ce înflăcăra puternic toată suflarea românească. „ A doua zi, aproape pretutindeni, de cu seară și în toiul nopții trupele noastre se puseseră în mișcare și trecuseră granița. Inamicul, surprins, ne opusese o slabă rezistență, pagubele noastre erau neînsemnate” . Fără a aștepta să ne declare război, bulgarii ajutați de câteva unități germane au deschis focul la granița Dobrogei; obiectivul lor a fost Turtucaia. Turtucaia nu rezistă. ”În ziua de miercuri, 26 august, „se petrec scene îngrozitoare, pe ici pe colo, câțiva ofițeri caută să restabilească zadarnic ordinea, alții cu un admirabil eroism luptă până în ultima clipă și până la ultima cartușă. Și în mijlocul acestei învălmășeli fără seamăn, armatele germano-bulgare ocupă cetatea.” . Generalul Mackensen s-a hotărât să înainteze, având drept principal obiectiv Cernavodă. La 13 septembrie începe atacul, iar la 14 septembrie, armata română se retrage pe linia Rașova-Cobadin-Tuzla. În nord înaintarea era aproape oprită. Sectorul Jiului și al Oltului erau aproape izolate, singură, armata II de la Brașov operase o slabă joncțiune cu armata IV Prezan. La 12 octombrie, la trei zile după intrarea triumfală a lui Falkenhayn în Brașov, acesta începe executarea noului plan. Urmează un pternic atac austro-ungar pe frontul Moldovei, cu obiectivul străpungerii lui în direcția Oituz, în același timp atacuri viguroase în toate sectoarele din Muntenia și Oltenia. După ce au oprit atacurile inamice în regiunea Bicazului, Trotușului și Uzului, au fost purtate lupte minunate în regiunea Oituz, la Megheluș, și mai ales la Harja, respingâng inamicul și provocându-i pierderi mari, dovedind din 27 octombrie că pe acolo nu se trece. În aceste lupte s-a distins pentru prima oară generalul Eremia Grigorescu, care a jucat un rol însemnat în a doua parte a războiului. Dezamăgit la Oituz, la Predeal, la Dragoslavele și la Olt, Falkenhayn s-a hotărât să încerce o lovitură prin surprindere la Jiu. Atacul începe la 23 octombrie, iar la 27 octombrie are loc contraatacul armatei române și la 29 octombrie inamicul este aruncat spre graniță. „Orășenii de la Târgu-Jiu au apărat orașul lor de la podul Jiului cu surprinzătoare îndrăzneală și cu splendid eroism. În sfârșit, aici și-a făcut apariția, pentru prima dată acea stranie, de acuma legendară, eroina națională, Ecaterina Teodoroiu.Nici nu îmi amintesc dacă a fost decorată. Era o biată fată de țăran din Vădeni, fusese până în ajunul războiului servitoare la Ion Bumbești, învățătorul, și se găsise printre apărătorii civili ai podului de peste Jiu și că de acolo plecase cu armata, de care nu s-a mai despărțit până la moarte. Toți cei care au cunoscut-o înainte de război au păstrat despre ea amintirea unei fete simple, fără nimic deosebit. Toți cei care au cunoscut-o în timpul războiului ziceau că avea purtarea și înfățișarea unei iluminate.”. Rezistența noastră este însă zdrobită la 18 noiembrie la Filiași și la 21 noiembrie la Craiova. Falkenhayn își îndeplinise misiunea, frontul era străpuns, România invadată. Mackensen, în fruntea unor numeroase trupe germane, bulgare și turce, trece Dunărea la Zimnicea. La 24 noiembrie, Zimnicea este cucerită și mareșalul înaintează spre București, pe trei direcții, pe la Alexandria, pe la Drăgănești și pe la Giurgiu. Invazia era generală și situația disperată. La București consternarea era generală. Regele, guvernul și parlamentul trebuiau să plece la Iași, spre a se retrage cu armata. Bătălia de pe Argeș și de pe Neajlov este pierdută deoarece forțele noastre erau insuficiente și prea obosite pentru a executa planul stabilit. Pentru anul 1917, planul de operațiuni cuprindea următoarele: Averescu să întreprindă în direcția Mărăști (24 iulie) un atac violent, care să fixeze în acea direcție toată atenția și toate forțele inamicului, iar în timpul acesta, după o puternică pregătire de artilerie, cea mai mare parte a armatei noastre împreună cu rușii să dea atacul hotărâtor pe sectorul Galați-Nămoloasa-Focșani spre a pătrunde de acolo în câmpia Munteniei. Averescu pornește, însă pe când totul era gata și entuziasmul la culme, generalul Serbaceff primește ordin telegrafic de la Kerenski de a opri orice ofensivă. Situația din Rusia se înrăutățise, iar Kerenski nu credea armata rusă în măsură să întreprindă o operațiune militară mai însemnată. Luptele au ținut vreo două săptămâni și au culminat cu eroica rezistență de la Mărășești (24 iulie-21 august), unde trupele române au sfidat mitralierele și baionetele, ”unde, lepădându-și tunicele au luptat corp la corp cu inamicul și unde după o bătălie desperată de mai multe zile, au înfrânt pe Mackensen și l-au silit să renunțe la visurile lui de cucerire a Moldovei . Concomitent cu atacul de la Mărășești, Puterile Centrale au căutat să spargă frontul Onești-Târgu Ocna. Austro-germanii au dat în acea direcție o puternică lovitură. Situația se restabilește în urma redresării armatei române. Ofensiva germană din sectorul Oituzului (8-20 august) nu a avut succes. Aliindu-se cu Imperiul Otoman și Bulgaria, în 1916, Puterile Centrale au învins România, dar nu au reușit să ocupe Grecia. România să înceteze războiul, prin tratatul semnat la Buftea-București, la 7 mai 1918. Intrarea Italiei în război, în 1915, a deschis un nou front militar, nereușind să determine înfrângerea Puterilor Centrale, așa cum anticipaseră Marea Britanie și Franța. În urma celor unsprezece bătălii de pe râul Isonzo (1915-1917), italienii nu au reușit să penetreze liniile austro-ungare. În realitate, armata italiană a suferit de două ori mai multe pierderi decât dușmanii săi. Cea de-a douăsprezecea bătălie de pe râul Isonzo, cunoscută sub numele de bătălia de la Caporetto, s-a încheiat cu victoria armatei austriece, dar înaintarea austriecilor a luat sfârșit, iar trupele acestora au fost învinse în bătălia de la Vittorio Veneto. Imperiul Otoman s-a dovedit mult mai puternic din punct de vedere militar decât se anticipase. La Gallipoli, trupele din Australia, Noua Zeelandă și Marea Britanie au provocat pierderi grele, dar nu au reușit să-i înfrângă pe turci. Între timp, campania din Mesopotamia s-a încheiat cu înfrângerea de la Kut al-Amara, din 1915. Cu toate acestea, în 1917, Imperiul Otoman a bătut în retragere. În urma revoltei arabe (1916) cea mai mare parte a peninsulei arabe a fost eliberată, iar britanicii au ocupat, în 1917, Bagdadul. În 1918, rușii au pătruns în Armenia, britanicii au ocupat Kurdistanul, iar sub comanda lui Allenby, Palestina, iar francezii au ocupat Libanul și Siria. În vara anului 1918, cea mai mare parte a teritoriului Franței fusese eliberat de sub ocupația germană, germanii suferind o grea înfrângere ca urmare a folosirii tancurilor de către Foch, în bătălia de la Amiens (8 august). Coloniile germane au fost ocupate de relativ puțini oameni, astfel încât Togo, Oceania germană, Noua Guinee germană și teritoriul chinez german din Qingdao, au capitulat, în noiembrie 1914. La 9 iulie 1915, Africa de Sud-Vest germană (în prezent Namibia) a capitulat în fața trupelor sud-africane conduse de Louis Botha și Smuts, în timp ce Camerunul a capitulat la 18 februarie 1916. Dintre toate coloniile, numai Africa Orientală germană (Tanganyika) a rezistat până la sfârșitul războiului, capitulând la 14 noiembrie 1918, la trei zile după Germania. II.3 Nimic nu este întâmplător: „Planul Marburg” și instaurarea bolșevicilor la putere Instaurarea comunismului în Rusia, la 7 noiembrie 1917, nu a fost un act spontan, ci rezultatul unui amplu proiect secret („Planul Marburg”), pregătit minuțios în afara Rusiei și finanțat generos de marii „bancheri internaționali”, în primul rând de cei de pe Wall Street: Jacob Schiff, J.P.Morgan, Otto Kahn, Paul Warburg, John D. Rockefeller, Edward Henry Harriman, Frank Vanderlip. Finanțarea bolșevicilor de Wall Street era intermediată de banca suedeză „NYA Banken”, condusă de bancherul promarxist, Olof Aschberg. La 21 septembrie 1917, o telegramă de la Stockholm anunța oficial deschiderea unui cont curent la NYA Banken pentru acțiunile tovarășului Troțki. Din 1916, Jacob Schiff devine principalul conducător al operațiunii de implementare a bolșevismului în Rusia. În 1917, după evenimentele din februarie (martie), Troțki cu un grup de oameni instruiți se întoarce în Rusia cu misiunea de a-i aduce la putere pe bolșevici. Lenin, împreună cu un grup de bolșevici, care parazitau de ani de zile în Elveția, vor fi expediați în Rusia într-un tren special ”vagonul plumbuit”, în scopul de a organiza la Petersburg o lovitură de stat care să scoată Rusia din război. Bolșevicii urmau apoi să încheie rapid o pace separată cu Germania. Decizia germană de a sprijini un puci bolșevic în Rusia era dictată, în martie (aprilie) 1917, de iminenta intare a SUA în război de partea Angliei. Germania avea de aceea interes să încheie urgent o pace separată în Est, cu Rusia. După revoluția din februarie și instituirea guvernului provizoriu, Lenin, stabilit de ani de zile într-un exil comod, în Elveția, departe de Rusia, lecturând tihnit prin marile biblioteci, intrase în legătură cu Max Warburg și serviciul secret german, prin intermediul „polonezului” Ganetki, adică al lui Furstenberg, și al socialistului elvețian Karl Platten. „Trocul” propus de Lenin lui Max Warburg, era simplu: Germania să-l ajute să preia puterea la Petersburg, în schimbul promisiunii lui Lenin de a încheia imediat o pace separată, în condițiile dictate de germani. Ceea ce s-a și întâmplat ulterior, la Brest-Litovsk, în 1918, la 3 martie. Concluzii După finalizarea studiului am putut observa pe lângă o serie de ,,jocuri de culise”, care au schimbat destinele atâtor nevinovaţi cât de fragilă este lumea. Ea poate fi uşor asemuită cu un ceas vechi. Dacă o singură componentă s-a defectat, rezultă deteriorarea întregului sistem. Războiul a fost dorit practic doar de câteva state care doreau o rearanjare teritorială rapidă, dar care prin alinţe, pacturi şi negocieri au tras după ele în abis şi alte state care poate doreau doar liniştea de odinioară. Omul comun trebuie să înţeleagă că aceste conflicte surpind ,,oameni îmbrăcaţi la costum”, aflaţi în camere bine păzite, împărţind harta după bunul lor plac, satisfăcându-şi setea de putere, ,,oameni în tranşee”, care trăisc cu şobolani şi cadavre sub ploaia de gloanţe, bucurându-se nespus de o portie de mâncare, care dacă n-au murit pe front, au fost ucisi de malarie, ori au sfârşit schilodiţi, fizic şi psihic, şi ,,oameni înlăcrimaţi”, simplii cetăţeni a căror viaţă este decisă de alţii şi care-şi primesc taţii, soţii, fiii în coşciug după asemenea evenimente. Crăciunul anului 1914, poate fi un exemplu destul de elocvent. În acea mirifică seară, soldaţii de pe frontul de nord al Franţei şi Belgiei, au spart bariera diferenţelor lingvistice incercând să comunice, să facă glume, să cânte impreuna. Se puteau observa soldaţi aparţinând armatelor franceze, germane, engleze şi belgiene care îşi salutau cordial nu duşmanii, ci colegii de muncă. Un soldat englez din cadrul unui regiment de cavalerie indian scria că nu va uita niciodata când inamicul lor a venit să-i salute politicos, printr-o caldă strângere de mână. Din păcate, aceste acte, până la urmă de politeţe, vor fi oprite de comandanţi, care le vor interzice soldaţilor ,,fraternizarea cu inamicul”, concluzia unui soldat neamţ fiind: ,,Doamne, de ce nu putem să avem pace? Capitanul James Dunn al Fusilierilor Galezi Roiali aminteşte că a tras trei focuri în aer şi a ridicat un steag pe care scria "Crăciun fericit!".Germanii răspund cu un "Mulţumesc" mâzgălit pe o bucată de pânză, iar căpitanul acestora se ridică şi el pe parapet. Amândoi se salută şi se adăpostesc în tranşee. Apoi, căpitanul german trage la rându-i două focuri de armă în aer. Războiul reîncepuse. Surprinzător însă, exista o regulă nescrisă între combatanţi, ca în timpul orelor de masă să nu se deschidă focul . Lumea de astăzi se caracterizează printr-o tehnologie revoluționară și în progres continuu, bazat pe cuceririle științelor naturale care puteau fi anticipate în 1914, dar se aflau atunci numai într-o fază de pionierat. Probabil că cea mai dramatică consecință a acestora a fost revoluția din domeniul transporturilor și a telecomunicațiilor care a anihilat practic, timpul și distanțele. „Este o lume care poate aduce mai multă informație și amuzament în fiecare casă, în fiecare zi și în fiecare oră, decât își puteau permite în 1914 împărații. Le-a dat oamenilor posibilitatea să vorbească unul cu altul pe deasupra oceanelor și continentelor, prin apăsarea pe câteva butoane și, pentru scopuri mai practice, a desființat diferența și avantajele culturale ale orașului față de sat. Și atunci de ce secolul nu se încheie cu sărbătorirea acestor progrese nemaiîntâlnite și minunate, ci cu o stare de neliniște?