Numele lui Justinian nu poate fi separat de cel al Theodorei, nu numai pentru că el a iubit-o cu o dragoste nețărmurită, că și pentru că ea i-a fost cel mai de preț consilier.
Simțul politic este, adesea, extrem de dezvoltat la femei. El cere o privire foarte lucidă asupra vieții concrete, oportunism, respectiv o capacitate de adaptare și acomodare a concepțiilor personale la evenimente, toate acestea alcătuind, în principal, calitățile femeii. Theodora le avea dezvoltate la un nivel excepțional și fără îndoială că viața sa, aventuroasă și tumultuoasă, i le-a îmbogățit admirabil. Ea a rămas pentru noi, în primul rând, împărăteasa bizantină, nu porfirogenetă ( în greacă: ”născut în purpură”; titlu atribuit prinților bizantini, în timpul domniei tatălui lor), deoarece nu era născută în camera de purpură a palatului, ci divinizată prin încoronare, permanent asociată cu suveranul în iconografie, ascultată în întreg imperiu, la fel de admirată pentru frumusețea cât și pentru geniul ei. Portretul Theodorei și al soțului ei au străbătut secolele. Dacă arta imperială nu ne-ar fi lăsat alt monument decât cele două mozaicuri din Ravenna, am fi fost mulțumiți chiar și numai cu această capodoperă, cea mai emoționantă și mai evocatoare din câte ne-a trimis Bizanțul.
La San Vitale, pe cei doi pereți ai unei abside, ni se dezvăluie , cu o distincție hieratică, cele două enorme mozaicuri care-i reprezintă, de o parte pe Justinian împreună cu demnitarii de la curtea sa, iar de partea cealaltă, pr Theodora cu doamnele ce o însoțeau.
În povestea vieții Theodorei, deși bine cunoscută, este greu să separi adevărul biografic de legendă. Fără îndoială, datele esențiale sunt exacte, dar detaliile nu pot fi verificate, căci nu există documente sigure care să le confirme sau nu. Dacă ne mneținem în limita datelor general acceptate, iată ce s poate afirma, aproape cu certitudine.
Se pare că, femeia care avea să devină cea mai cunoscută împărăteasă bizantină, nu era originară din Bizanț. Născută în Siria, sau în Cipru, probabil, a fost adusă în copilărie, în capitală, de către părinții săi: veniseră să locuiască acolo și să obțină, nu avere, ci măcar mijloace suficiente de existență. După Procopius, căruia nu-i puteam respinge mărturia, tatăl Theodorei, Acacias, era un foarte modest angajat la circ - paznicul urșilor. Despre mama ei, însă, nu știm mai nimic, dar, ținând seama de meseria soțului ei și de mediul în care trăiau, ne putem închipui că, nu era un model de virtute, pentru că, numai în acest fel și-a putut da seama că frumusețea celei de-a doua fiice promitea să constituie un capital bun de exploata.
După moartea lui Acacias, sărăcia a îmboldit-o pe văduvă să încerce ca postul ocupat de soțul decedat să-i fie dat unuia dintre prietenii ei, cu care trăia în concubinaj. Din nefericire, Verzii susțineau un alt candidat. Foarte hotărâtă și cu o fire înclinată spre patetism, văduva s-a gândit să ceară mila mulțimii în timpul curselor din Hipodrom, folosindu-se de fiicele sale.Deoarece fetele erau grațioase, înduioșătoare mai ales, fiindcă jucau rolul victimelor Verzilor, Albaștrii au aplaudat cu ardoare candoarea lor și văduva a obținut pentru ibovnicul ei, postul pe care-l avusese Acacias. Hrana le era astfel asigurată, dar sperau să aibă mai mult, în viitor.
Crescute în culisele Hipodromului, printre conducătorii de care, îmblânzitori, saltimbanci, actori, muzicanți, bineînțeles că, fetele erau pregătite pentru o viitoare carieră scenică; nici nu se gândeau la altceva. Cea mai mare a încercat cea dintâi teatrul și cu destul succes. Theodora, mezina, a fost mult ajutată de sora sa. Fiind alături de ea peste tot, a aflat de timpuriu ce însemna să fii artistă, după exaltarea de pe scenă, urmând o viață personală plină de aventuri. După ce a jucat în câteva roluri mărunte, Theodora a pornit pe drumul propriu - la reuniuni particulare cu obiceiuri morale mai puțin severe, interpreta unele numere de atracție, care i-au adus rapid celebritatea: spectacole de pantomimă, tablouri vivante, în care o femeie nu putea avea succes prin niciun artificiu artistic, neputând folosi altă recuzită decât farmecul personal și goliciunea trupului.
După cum afirmă Procopius, Theodora a devenit repede una dintre reginele teatrului, o dansatoare celebră și o curtezană și mai celebră. Este posibil ca austerul cronica să fi mers prea departe cu indignata-i virtute, când a scris în lucrarea sa „Istoria secretă”: „Nu exista niciun om serios care întâlnind-o pe stradă sau în localuri publice, să nu-și întoarcă repede capul, de teamă să nu se pângărească, într-un fel sau altul, prin apropierea de o persoană atât de josnică. Dacă era întâlnită dimineața, se considera ca o prevestire rea pentru tot restul zilei”.Este destul de greu să ții seama de un portet creionat cu dezgust atât de crâncen.
Dar același istoric, ne mai spune și că „era foarte agreabilă și foarte spirituală din fire”, iar aceste trăsături de caracter explică, în parte, succesul de care se bucura: ea îi distra și îi tulbura pe bărbați; mai avea în plus, ceva care lipsește foarte adesea celor mai seducătoare prostituate: o vie inteligență, mult simț practic și chibzuință, o limpede conștiință despre tot binele ce i-l putea aduce trupul ei frumos, dacă știa să-l folosească cum trebuie și să negocieze cu strictețe ofranda, un spirit pătrunzător și șiret, care-i făcea conversația la fel de captivantă ca și numerele de abstrcție. Iubiții ei au fost nenumărați, toți bogați. Locuința Theodorei, unde organoza mese bogate și serbări impudice, dar elegante, devenise locul de întâlnire preferat al tineretului distins și, se știe că, la desfrânați, tinerețea se prelungește până târziu; curtea ei era alcătuită din marii demnitari ai statului, mult mai numeroși decât adolescenții. Când a împlinit douăzeci de ani avea motive întemeiate să se laude că era dorită de toți bărbații și urâtă de toate femeile, a căror bârfă și repulsie contibuiau în bună măsură la întreținerea faimei sale.
La un moment dat, a crezut că soarta o scosese la liman, situația ei ajungând la un nivel destul de ridicat: unul din iubiții săi, Hekebolos, numit guvernator în Africa, a luat-o cu el, în provincia sa. Ce s-a întâmplat apoi? Nu se știe. Probabil că nu i-a fost credincioasă și soțul a aflat. Oricum, s-au despărțit brusc, iar Theodora s-a trezit părăsită și fără mijloace de suzistență, trebuind să trăiască departe de Bizanț, unde, după această înfrângere, orgoliul o împiedică să revină. S-a stabilit în Alexandria, după ce încercase, fără să reușească, să-și refacă în Orient situația strălucită pe care o avusese în Bizanț.
” Se pare, scria Procopius, că demonul imoralității dorea să nu existe niciun loc din imperiu care să nu fie profanat de destrăbălările acestei femei. Însă n-a mai urmat, totuși, aceeași conduită și, cu multă iscusință sau, poate (nu se știe), pentru că grația divină a îndrumat-o pe calea cea bună, Theodora a renunțat brusc la vechiul ei mod de a trăi. Trecând de la desfrâu la virtute, printr-o prefacere totală, așa cum s-a mai întâmplat și în alte cazuri, încetând să-l cinstească pe zeul dragostei, în schimbul slăvirii lui Dumnezeu, ea s-a dăruit cu pasiune, cel puțin în aparență, vieții religioase, atât de înflăcărată și de combativă din capitala Egiptului. Îi vizită pe călugări, pe patriarhi, pe marii predicatori. Toți au primit-o cu entuziasm, ca pe o pocăită care venea de atât de departe, al cărei exemplu era atât de rîsunător, a cărei frumusețe îi putea atrage pe mulți dintre cei care mai șovăiau și îi putea transforma și pe cei fără elan în credincioși convinși”. Apărea acum, ca o tânără blândă și serioasă, care se lepădase de păcate și care purta voal pe față în momentul în care s-a întors la Constantinopol și l-a întâlnit pe Justinian, nepotul împăratului. Nu a durat mult până i-a devenit metresă și, apoi, soție.
Când, în anul 527, a fost încoronată, ea a venit, conform obiceiului, să primească, în circ, aprobarea și ovațiile populare; nu era prima oară când intra acolo; dar încoronată de patriarh, avea acum, un rol total diferit, pe care l-a jucat până la sfârșitul vieții, cu o seriozitate și o autoritate ce niciodată nu s-au dezmințit.
Mai înflăcărată decât soțul ei, mai insistentă în planurile sale, și, mai ales, în ură, a fost cea mai mare din împărătesele bizantine și, pe departe, cea mai respectată. Pe cât de ușor accesibil era Justinian, pe atât se arăta Theodora de distantă în raporturile cu subordonații. Chiar și senatorii trebuiau să-i ceară audiență și așteptau mult timp, în picioare, într-o anticameră, până ce dânsa consimțea să-i primească. Ei se apropiau cu teamă, îi sărutau picioarele și nu-și permiteau să vorbească decât atunci când le dădea voie. Atrasă de lux, chiar de fast, împodobită întotdeauna ca un idol, nu disprețuia însă bucuriile mesei, dar respecta cu atâta strictețe bunele moravuri, încât nici Procopios, nu a mai putut-o învinui de vreo infidelitate. Foarte categorică în antipatiile sale și implacabilă în răzbunări, Theodora a dus demnitatea imperială la un prestigiu atât de mare încât părea așezată pe un plan deasupra tuturor celor muritori, la care Justinian, mulțumită ei, se ridicase și dânsul.
A fost pentru împărat o sfătuitoare, o confidentă și o colaboratoare de nădejde. El o adora și întotdeauna o numea „dulcele meu farmec”. Nicio împărăteasă nu a fost mai perfect asociată împăratului, ajungând până la supunerea armatei și adorarea de către popor, primind ca și împăratul, jurămintele lor de credință și avându-și efigia alături de cea a suveranului, săpată în marmură și gravată în alamă.
Domnia lui Justinian a fost indisolubil legată de cea a Theodorei: nici istoria nu poate să-i separe pe cei pe care nimic n-a putut să-i separe vreodată.
Personalitatea lui Justinian, care a ocupat tronul timp de 38 de ani, este destul de greu de deslușit, deoarece mărturiile sunt contradictorii; uneori chiar același istoric, Procopius, de pildă, își modifică, nu o dată, aprecierile în legătură cu el. Se poate trage concluzia că, monarhul nu se trăda nicio clipă și că era foarte priceput în a se preface. Dar, față de cei care îi erau apropiați, știa, prin abilitate sau printr-o predispoziție naturală, să se arate simplu și cordial, impunând respect prin continuitatea și tenacitatea muncii pe care o îndeplinea.