Radarul - Tehnologia care a câștigat războiul : 1940

  Radarul - sistemul de detecție prin unde electromagnetice - a fost una dintre cuceririle tehnice esențiale care au transformat cel de-al Doilea Război Mondial într-un conflict între tehnologii la fel ca și între oameni și gloanțe. I s-au dat variate descrieri, precum „arma care a câștigat cel de-al Doilea Război Mondial” și „invenția care a schimbat lumea”. În perioada anilor 1930, germanii și englezii se întreceau în cursa pentru dezvoltarea radarului, iar avansul luat de britanici la începutul războiului i-a ajutat să căștige Bătălia pentru Anglia. Factorul esențial în această superioritate l-a constituit o misiune clandestină întreprinsă de cei mai reputați savanți englezi în America, unde și-au trimis reciproc informații secrete despre cercetările tehnologice de război și și-au asigurat sprijinul americanilor pentru înfrângerea germanilor.

   Ideea utilizării proprietăților undelor radio de a se reflecta în obiecte aflate la distanță ca metodă de detecție a lor - principiul radarului - fusese propusă cu mult înainte de anii 30. În particular după catastrofa din 1912, a vasului Titanic, s-a răspândit interesul pentru inventarea unei tehnici de detecțiecare să prevină potențialele coliziuni, iar inginerul german Christian Huelsmeyer a sugerat folosirea ecourilor undelor radio în acest scop.

     Când Anglia a început să ia în serios pregătirile pentru eventualitatea unui război, atenția s-a îndreptat spre necesitatea creării unui sistem de avertizare împotriva atacurilor aeriene.

    Un prim candidat la un astfel de sistem utiliza panouri acustice uriașe făcute din ciment, care încercau să capteze zgomotul produs de apropierea avioanelor, dar când demonstrarea sistemului a fost compromisă de trecerea unui camion cu lapte, ministrul Aviației a realizat că aveau nevoie disperată de altceva. S-a instituit un comitet condus de Henry Tizard pentru a elimina problema și, către finele anului 1934, acesta l-a însărcinat pe Robert Watson- Watt de la Stația de Cercetări Radio să se gândească cum puteau fi folosite undele radio. El și asistentul lui A. F.  Wilkins au venit cu ideea de a trimite unde electromagnetice pulsatorii și de a detectasemnalul care ricoșa la apropierea avionului. Watson - Watt și-a brevetat ideea în 1935, iar în 1936 funcționa un șir de stații radio de-a lungul  coastelor sudice și estice, formând primul sistem de avertizare Chain Home (CH).

    Radarul britanic era limitat de lungimea undelor pe care le puteau folosi transmițătoarele și receptoarele engleze și de puterea cu care acționau. Undele radio peste o anumită lungime limitau rezoluția radarului, iar din cauza puterii mici aveau de suferit nivelul și acuratețea. Cheia pentru îmbunătățirea performanțelor radarului ear abilitatea de a genera și detecta microunde - unde radio cu lungimi foarte mici. În 1940, fizicianul Henry Boot și biofizicianul John T. Randall au inventat un dispozitiv numit magnetronul cu cavitate rezonantă, capabil să genereze fascicule de microunde cu energie înaltă. Era o descoperire epocală, exact ceea ce le trebuia englezilor ca să-și impună dominația în tehnologia de război în fața germanilor. Magnetronul era suficient de mic încât să încapă în palmă, mărimea perfectă pentru a fi plasat într-un avion, într-o navă sau într-un vehicol terestru, cu o mare rezoluție și acuratețe, putând să funcționeze în orice zonă de conflict. Germanii ar fi plătit o avere doar să afle de existența lui. El a fost, cu cuvintele specialistului în istoria radarului, Robert Buderi, „secretul cel mai bine păzit de către englezi”.

Bibliografie:

"Early Radar History - an Introduction", Penly Radar Archives; www.penlyradararchives.org.uk/history/introduction.htm

Levy, Joel; Secrete ale istoriei, Editura All, Bucuresti, 2006