Calul de lemn din Troia a intrat în imaginația populară drept unul din simbolurile cele mai cunoscute. În timp ce povestea despre Troia și despre calul de lemn poate fi în întregime o legendă, istoria ei ilustrează rolul important jucat de șiretlic și de vicleșug în războaiele Greciei antice, fără a mai pune la socoteală alte incidente prezente în legendele grecești și în literatură, cum au fost trucurile lui Odisseu, sau costumația înșelătoare a lui Ahile (care s-a deghizat în femeie, cu scopul de a scăpa de recrutarea pentru asaltul Troiei).
Potrivit legendei calului de lemn, cunoscut din multe scrieri clasice ( altele decât Iliada lui Homer, care nu cuprinde și căderea Troiei), asediul Troiei a durat zece ani lungi și grei. Pentru greci, bătălia era ca și câștigată, dar ei nu reușeau să escaladeze zidurile înalte ale Troiei și să distrugă în sfârșit cetatea. Exasperați, ei au hotărât că, numai un șiretlic putea să-i scoată din impas.Paternitatea ideii calului de lemn este atribuită fie lui Odisseu, regele Itacăi, renumit pentru perfidia sa, fie unui profet troian pe nume Helenus, despre care se că era dezertor sau captiv. S-a decis ca ei să simuleze că ridică pânzele și se retrag, lăsând o efigie uriașă din lemn, în interiorul căreia se ascundeau cei mai buni războinici ai grecilor.
Arhitectul Epeius a fost instruit să construiască structura gigantică și, concomitent, s-a răspândit o poveste care explica prezența lui acolo și care i-a ademenit pe troieni să-l aducă în cetate. La începutul conflictului, grecii devastaseră un templu troian și-l răpiseră pe Palladium, o statuie uriașă închinată zeiței Atena, despre care se spunea că ar fi pogorât direct din ceruri și ar fi fost dăruită troienilor drept talisman care să-i apere. Rațiunea pentru cal, au decis grecii, era aceea de dar oferit Atenei pentru a-i domoli furia provocată de profanarea lui Palladium și pentru a le asigura războinicilor obosiți de drumul de întoarcere acasă în siguranță. Potrivit lui Apollodor, pe coapsa calului au fost gravate următoarele: „Pentru întoarcerea lor acasă, grecii dedică această ofrandă Atenei.”
Pentru a răspândi zvonul mai departe, s-a decis să fie lăsat un om în urmă; o manevră de diversiune, menită să-i dezinformeze pe troieni și să nu-l bănuiască pe bărbat de iscoadă. Bărbatul ales a fost Sinon, un văr de-al lui Odisseu, după unele versiuni ale povestirii.
În tabăra grecilor se desfășura o activitate intensă, cu ciocănituri și tăieri de bușteni. Se construia o formă ciudată. Apoi, într-o dimineață, troienii au observat că grecii își dăduseră foc la corturi, ridicaseră pânzele corăbiilor și plecaseră. Tot ce mai rămăsese era un cal uriaș de lemn, de mărimea unei corăbii, cioplit din lemn de pe coastele muntelui Ida. Acesta avea coama presărată cu aur și bordată cu purpură, ochii din două bucăți sângerii de ametist conturate de smaralde verzi, șiruri de dinți albi împlântați în fălci, urechi ascuțite, o coadă falnică ce curgea până la călcâie, copite din bronz, frâie împodobite cu flori roșii, căpăstru din fildeș cu bronz și câte o roată sub fiecare copită. Ceea ce nu știau troienii, burta o avea scobită pe dinăuntru, pe una din părți era practicată o trapă și în botul căscat erau mascategăuri de aerisire. Ascunși înăuntru, cu arme și armuri, stăteau la pândă războinici ce alcătuiau floarea armatei grecești, în frunte cu însuși Odiseu.
Când troienii au ieșit din cetate, să admire această minunăție, au dat și de Sinon. Potrivit unor surse el stătea tolănit pe o claie, lângă cal; altele spun că, el a fost prins hoinărind prin împrejurări. Minciunile lui Sinon au fost atât de verosimile și i-au convins pe troieni până acolo încât aceștia au ignorat avertismentele primite de la propriile lor „servicii de informații” - preotul Laocoon și clarvăzătoarea Cassandra - deși acestea proveneau din sursă divină. Laocoon l-a denunțat pe Sinon, ca fiind un șarlatan, iar calul o farsă, declarând faimoasele cuvinte „ma tem de greci chiar și atunci când aduc daruri.” El a aruncat chiar și o suliță înspre el, care să-i întărească vorbele.Drept răspuns, zeii au intervenit pentru ca doi șerpi să iasă din mare și să-i devoreze pe nefericitul trâmbițaș împreună cu fiii lui. Troienii s-au gândit că o persoană atât de ghinionistă nu avea cum să aibă dreptate. Cassandra, în același timp, i-a avertizat pe troieni în legătură cu ceea ce urma să se petreacă, spunându-le că războinicii greci se aflau în interiorul calului.
După unele versiuni, Elena, cauza războiului troian, dând ocol calului, a strigat numele comandanților greci, imitând vocile soțiilor lor. A făcut-o atât de bine, încât unul dintre ei era cât pe ce să răspundă, dacă n-ar fi fost lovit de Odiseu cu atâta forță încât și-a pierdut suflarea!
Troienii s-au pus pe chefuit, sărbătorindu-și soarta bună ce părea că-i așteaptă. Au mâncat, au băut și s-au abandonat orgiilor, până când au căzut lați. Când banchetul s-a sfârșit și în cetate a căzut liniștea, Sinon a dat semnalul începerii operațiunii grecești sub acoperire. El a dat drumul „trupelor speciale” de războinici din burta calului și s-a cățărat pe creneluri, unde a început să agite o făclie aprinsă, semnalul stabilit dinainte pentru flota grecească, ascunsă în larg, în spatele insulei Tenedos. În timp ce forțele speciale grecești infiltrate în cetate deschideau porțile Troiei după uciderea străjilor, flota s-a întors la țărm, grosul armatei a debarcat și a început masacrul. Șiretlicul a reușit și s-a soldat cu omoruri, violuri și jaf. Marea cetate a ars până la temelie și puțini au scăpat cu viață.
Bibliografie:
Levy, Joel, Secrete ale istoriei, Editura All, bucuresti,2006